O comunicare eficientă presupune ca persoana să-şi exprime sentimentele în mod deschis şi direct încurajându-l pe partenerul său de discuţie să facă acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, primul spune ce gândeşte şi ce simte şi încearcă să înţeleagă ce gândeşte şi ce simte cel din urmă.
Burns (1989) prezintă o listă în care descrie obstacolele care stau în calea unei comunicări eficiente.
- Adevărul îmi aparţine („eu am dreptate”)
- Blamarea („ceilalţi sunt de vină pentru ceea ce s-a întâmplat”)
- Martirizarea („sunt o victimă inocenta”)
- Descalificarea („tu greşeşti pentru că întotdeauna faci sau niciodată nu faci anumite lucruri”)
- Lipsa de speranţă („abandonez dispută, nici nu merită să mai încerc”)
- Spiritul revendicativ („merit mai mult decât atât, dar refuz să-ţi spun ceea ce doresc”)
- Negarea („refuz să-ţi spun că mă simt supărat, lovit când, de fapt, eu aşa mă simt”)
- Agresivitatea pasivă („mă retrag fără să spun nimic, ies ca o furtună din cameră şi trântesc uşa”)
- Autoblamarea („sunt o persoană demnă de dispreţ şi mă acuz pentru ce s-a întâmplat”)
- Acordarea de soluţii („nu sunt atent să te ascult cât de trist şi supărat eşti, ci caut soluţii”)
- Sarcasmul („tonul şi cuvintele mele reflectă tensiune şi ostilitate, dar nu le recunosc deschis”)
- Ţapul ispăşitor („tu ai o problemă, eu sunt fericit, echilibrat şi neimplicat în conflict”)
- Defensivitatea („refuz să admit că fac ceva greşit sau că am vreo imperfecţiune”)
- Contraatacul („nu conştientizez ceea ce simţi şi răspund la critica cu aceesi moneda”)
- Diversiunea („nu mă interesează ce s-a întâmplat şi ce simţim acum şi aici”, „am o listă întreagă de neînţelegeri şi conflicte trecute”)
Sursă: Irina Holdevici, “Ameliorarea performantelor individuale prin tehnici de psihoterapie”
